„pana mea” nr 1 pag 24 – Editoriada – BRUMAR se prezintă

Frati-miu e mai mic decât mine cu doi ani jumate. Aşa a început totul. Când la noi, în Timişoara, în Piaţa Operei, dormeau oamenii în corturi şi strigau toată ziua „Jos comunismu’”, „Jos Iliescu”, „Hai Munteanu, hai kilometru zero al democraţiei”, Muscu (îl cheamă Cătălin, da-i ziceam Muscu de la insistenţa de tânţar gonit cu care se milogea să-i dau să tragă din tutun, când eram în generală), deci frati-miu ăsta, Muscu, a cunoscut nişte nemţi veniţi din Berlin, din est, să se zgâiască la Rumunia proapăt eliberată, că ăsta, frate-miu Muscu, făcuse Lenau-schulle şi vorbea nemţeşte ca ei. Cam tregări nemţii ăştia, cu bocanci, cu plete, cred că fumau şi haş, dar până la urmă frati-miu ăsta a plecat cu ei, în Berlinul lor de est. L-au trecut ei graniţa, în portbagaj, că frati-miu ăsta, Muscu, n-avea viză. N-am mai auzit de el nimic.

Peste trei luni mă trezesc în faţa casei cu trei camioane cu crucea roşie pe ele. Venise Muscu, şofer pe un camion cu ajutoare, medicamente şi chestii pentru handicapaţi. M-am bucurat tare când l-am văzut, am plâns chiar, dup-aia l-am bătut rău, că bou’ n-avea carnet de şofer. Am lipit poza lui pe carnetu’ meu, că eu eram ziarist – cred că la „Timişoara” ori la „Gazeta de Vest” – şi nu-mi trebuia carnet. Pe vremea aia presa circula cu sticla de bere între picioare, la volan, miliţenii salutau respectuos, presa zâmbea înţelegător. Scria presa pe maşină, şi, de altfel, foarte curând, nici n-am mai avut maşină, că s-au nasolit vremurile de nu câştigam la ziarul „Timişoara” cât de perechea de pingele pe care o omoram într-o lună de ubicuitate prin town. Am descărcat ajutoarele (nu ştiu dacă erau expirate, eram inocenţi pe-atunci în sensul ăsta) la spitalele din oraş, şi la spitalul din Jimolia, un camion.

A plecat iar, a prins în Berlin unirea lor şi câştiga cinci sute de mărci pe lună reparând Daciile esticilor, că aveau Dacii. Imediat m-am făcut bişniţar de Dacii. După aia am adus o maşină mică de tipar, ca să-mi tipăresc singur operele, scosesem deja o carte de versuri, da’ lucram furibund şi mai aveam vreun metru cub de maculatură pe care, credeam eu, poporul o doreşte cu grăbire. Poporul însă habar nu avea, el căra rulmenţi la Istambul şi venea cu blugi Pyramida înapoi. În paralel, Gigi Becali creştea mai tare ca Făt-Frumos. Deja ducea camioane încărcate şi aducea camione încărcate. De diferenţă cumpăra Bucureştiul. Eu, prostu’, meşteream la rahatu’ ăla de maşină de tipar care nu voia să facă din prima cărţi şi auzeam deja poporu’ afară fierbând de nerăbdare. „Vrem cultură!” scanda fiert poporul acela al meu. Ce să fac? Păi m-am împrumutat şi am făcut tiparniţa să meargă. Asta era prin nouăzeci şi patru.

 Am început să scot cărţi pentru doctori, ingineri, pocăiţi, musulmani, legionari democratici etc. Toţi trebuiau să apară cu grăbire. Cărţi urâte, prost şi repede făcute, că fiecare avea un popor în cap, care cerea Opera. Eu când mă uit pe fereastră ca să văd poporu’ meu ce mai face, că dacă mai rabdă – afară poporu nu-i. Îi găsesc la fereastra lui Petre Roman scandând „Nu vrem Kent, nu vrem valută, vrem pe Roman să ne conducă, evident”. Atunci am plâns a doua oară. Seara m-am întâlnit cu Şerban Foarţă, cu Dan Ursachi şi cu Bodnaru şi am făcut cele mai frumoase cărţi din România. 

Tipu’ care a scris chestia asta e Gabriel Timoceanu (Gabi, între noi), patronu’ editurii. N-are fente de patron, e băiat fain, poate cam prea fain. Omu’-i scriitor, dar de când a tipărit două volume de poezie (prin anii 90, aşa a zis, nu?), nu se mai lasă deloc publicat, deşi i-am spus – de nu ştiu câte ori – că eu cunosc o editură care scoate nişte cărţi superbe, care a luat un gramădoi de premii pentru ele, care are colecţii de poezie (aia elegantă, în care au apărut Foarţă, Şuşară, Tolcea, Ioan T. Morar, A. Bodnaru, Duşan Petrovici, Cărtărescu, Petre Stoica, R. Wagner, D.M. Cipariu, Ionică Flora), de proză („Ariergarda”), de artă (albumele lui Sliviu Oravitzan sunt… artă!), de medicină (aci am „împuşcat” până acum vreo cinci premii al Academiei şi încă altele, ale feluritelor instituţii), de istorie politică („Transatlantic”), de drept (în ţara strâmbilor), aşa…, unde ar putea fi publicat. Sper să-l scot, la un moment dat, chiar aci, la „Brumar”.

Fiindcă aţi aflat cum a început istoria editurii, sper că vă daţi seama că n-a stat nimeni să numere câte titluri au ieşit din tiparniţe, de la începuturi şi până azi, da’ vreo câteva sute bune tot sunt, după socoteala mea şi după urmele descoperite prin depozit. În ultimii doi ani şi mai bine, de când îs niscai şef (director editorial), am publicat 130 de titluri. E bine?

Una dintre părţile snăgoase ale „Brumarului” e că posedă tipografie. Una profi. La care s-a mai adăugat recent o sculă nou – PRESSTEK –, scumpă ca naiba, dar care tipăreşte… oglindă! Visul imaginaţiei, vorba aceea. Aşa că facem cum vor graficienii noştri. Avem patru. Toţi absolvenţi de Arte Plastice şi care mai de care mai inspirat şi mai dat în… graţiile muzelor. Loredana Tîrzioru, cu „ochiu-i” lucid, cu o nemulţumire veşnică în colţul gurii, cu un cap plin de idei care-i înfloresc pe copertele ori în corpul cărţilor, e şefă peste ei. Ei fiind Cristina Bobirică, Aurora Călin, Moldovan Szabolcs (ce tip… internaţional!). Sebastian Urlică (omu-i şi lider într-o trupă rock, are şi ureche muzicală, dar şi privire ageră) şi Gheorghe Stanjic (supranumit Gicu) se ocupă de layout.

Nu spun că noi am inventat bibliofilia în România (postrevoluţionară), dar dacă daţi o raită prin librării o să vedeţi cât de tare au început să semene – inclusiv ca format – cărţile de poezie ale altor edituri cu cele scoase de „Brumar”. Noroc că-i altu’ conţinutu’.

 Ar trebui să scriu ceva despre „planuri de viitor”? Sau despre planul editorial? Nu mai am unde. Oricum, ne întâlnim la Bookfest, în iunie, şi-o să vedeţi pe rafturi cărţile… curg râu. Sau la www.brumar.ro Sau scrieţi-mi direct mie, ca vă spun ce şi cum. robiserban@yahoo.com Să ne-ntâlnim în biblioteci, ce pana noastră! 

Robert Şerban

„pana mea”

un titlu dat de SGB, o siglă marca Marius Ianuş, o pană tipărită de ziua Oanei, gândită şi propusă de doi C.C. (Cosmin Ciotloş, Cristian Cosma)

„Pana mea”, o revistă de l-i-t-e-r-a-t-u-r-ă proiectată pentru trei numere (momentan are de acoperit cinci). Un experiment pe banii noştri(SGB şi un cristian), o poveste, un pariu(epuizarea tirajului prin vânzare) şi o dedicaţie făcută Angelei Marinescu. Moşită în restaurantul Banat, „pana mea” s-a pornit la drum în camera 336 din căminul C al complexului Grozăveşti. La distribuţia iniţială (Oana Cătălina Ninu, Cosmin Ciotloş, SGB şi un cristian) au fost cooptaţi Octavian Soviany şi Claudiu Komartin. Redactori asociaţi: Mihail Vakulovski, Bogdan Creţu, Miruna Vlada, Alex Matei. Colaborarea cu tiuk dă impresia că revista rămâne în zona underground, deşi tocmai acesta este rostul alipirii proiectelor, ideea de plus underground şi includerea mediului virtual (vezi şi ancheta numărului 2) într-un format tradiţional.

Cu întârziere de o lună (primul număr trebuia să apară pe 1 aprilie 2007), revista a fost tipărită pe 2 mai, de ziua Oanei, la o tipografie semi-clandestină, care ne-a ars de bani şi a reuşit performanţa de a scoate 340 de rebuturi pentru 2000 de exemplare. Cu 200 de exemplare în geantă, redacţia ajunge la Cluj, la Colocviul Tinerilor Scriitori organizat de către USR. Motiv de bucurie (revista a putut fi asociată cu această manifestare – în plus, ideea preconcepută cum că nu prea se pot întâmpla multe lucruri în lumea literară pare uşor de combătut cu puţin efort) şi nu numai (scriitorii nu prea cumpără, sunt obişnuiţi să primească).

Urmează o perioadă relativ calmă, cu lansări (în Club A, la lansarea oficială, publicul este cam acelaşi, la Biblioteca Metropolitană „organizatorii” nu pot aduce decât şapte elevi în sală), relaţia cu librăriile (Cărtureşti, Humanitas – ultimii nedând nici până azi un răspuns la solicitările redacţiei) trenează, motiv pentru care se trece la un turneu de promovare prin licee. Vânzările nu sunt spectaculoase (între timp revista se vinde în Pasaj şi la Muzeul Literaturii), dar atmosfera este destinsă. Vin şi banii (din America, Roxana face o donaţie, iar Gelu Vlaşin contribuie şi el la tipărirea- în condiţii satisfăcătoare de data aceasta – se schimbă tipografia!- a numărului 2). Apar cronicile („România literară”, „Dilema veche”, „Observator cultural”) şi revista este căutată (cel puţin blogul acesteia) prin blogosferă. Cristina Vladu devine fotograful oficial, reuşind să suplinească o obsesie mai veche a redactorilor. Vânzarea directă (prin cămine, şcoli, licee), la care participă „gazdele 336” (Cosmin, Oana, Cristian) aduce următoarele date: 1100 de ex vândute din primul număr, 870 de ex din numărul secund. Rubricile capătă un rol cheie (Ionuţ Sociu, Iuliana Dumitru, Iulia Balcanaş), revista este apreciată pentru promovarea atipică (ex Editoriada, o pagină dedicată editurilor româneşti) şi impresia de „viu” pe care construcţia o degajă (structura fractalică – rubrici în cascadă- se aplică: anchete care se transferă în rubrici, topuri, interviuri „în familie”)

Vara nu se arată tocmai un sfetnic bun al revistei. Cu toate eforturile reale,  nu se înregistrează progrese la capitolul marketing. Anunţurile nu aduc persoane interesate de distribuţie, varianta de compromis fiind turneul de promovare prin şcoli şi biblioteci. Lucru nu tocmai rău, presupunând însă o cenzură a materialelor (spre nemulţumirea lui Marius Ianuş), care nu pot fi „licenţioase”. Cosmin Ciotloş renunţă la proiect (pregătirea licenţei), iar la Claudiu Komartin se renunţă. Apar rubrici noi şi se pregăteşte intens numărul 3. Se anunţă bloggame-ul (nr 1 http://oananinu.wordpress.com – un proiect un cristian cu „aplicaţia” videobook, încheiată, de la nr 2 proiectul fiind adoptat de revistă) şi se propune festivalul underground (25-26-27 octombrie Club A). Blogurile sunt mutate pe wordpress şi se aşteaptă din zi în zi apariţia noii serii, care deschide „capitolul” Litere – o istorie personală, schimbându-se totodată periodicitatea, din apariţie „lunară” în „relativă” (când vrea/poate redacţia).

Iată distribuţia:

redacţia: Oana Cătălina Ninu, Iulia Balcanaş, Octavian Soviany, Miruna Vlada

redactori asociaţi: Mihail Vakulovski, Bogdan Creţu, Alex Matei

rubrici fixe: Iuliana Dumitru, Ionuţ Sociu, Cosmin Perţa, Igor Mocanu

fotograf: Cristina Vladu

ART director: Marius Ianuş

acţionariat: SGB, Gelu Vlaşin, un cristian (cumul de funcţii)